Relatia cu mama

Relatia mea cu mama e destul de complicata. Din copilarie nu am prea multe amintiri cu ea, poate si pentru faptul ca m-a crescut bunica pana la 6 ani. Apoi, dupa ce am inceput scoala, ma vedeam destul de rar cu mama. Era mereu la munca, la fel si tata. Ne-au pus cheia la gat, si ne-au lasat sa ne descurcam singuri. Nu ii condamn, asa erau vremurile in acel timp. As fi vrut poate, sa vorbesc mai mult cu ea, sa stam seara la povesti ca intre fete, insa niciodata nu s-a intamplat asta. Si pe undeva, o inteleg, a suferit mult prea mult in viata, nu a avut timp sa se bucure de nimic. Nici macar de noi, de copiii ei.

Nu am prea multe amintiri cu ea. Tin minte doar, ca mereu imi spunea sa am grija, cand sunt in preajma vreunui, barbat, fiindca o sa vrea sa ma faca sa ajung in patul lui, ca pe urma sa ma paraseasca. Si de multe ori, nici nu mai auzeam, cand imi spunea mama, chestii de genul asta. Simteam ca vorbeste singura. Apoi, in adolescenta, nu prea am vorbit despre ce prieteni am avut, tocmai fiindca mi-a interzis cu desavarsire, sa am asa ceva. Mereu ii era teama, sa nu calc stramb. Niciodata, nu am putut sa o conving de contrariul.
          
Apoi, la facultate, a fost singurul moment, in care am vazut-o si simtit-o cu adevarat, mandra de mine. Mai tarziu, cand au aparut fetele, am simtit cum, si simt si acum, cum vrea sa se schimbe. Le iubeste mult pe fetele mele, si vad cum face orice sa le intre in gratii. Mai are si acum momente in care ma critica prea mult, insa am inteles, ca viata a facut-o, sa fie asa
        
Sa nu va imaginati,ca mama mea e un monstru cu sapte capete. E doar o femeie care a trecut prin multe, si care foarte greu, isi arata adevaratele sentimente. Oricum pentru asta, am sa-i multumesc mereu, fiindca, de la ea am invatat ce sa nu fac, in relatia cu fetele mele.

No comments:

Post a Comment