Ori de cate ori intram in spatiul lor, a tulburarilor si gandurilor - acelasi lesin si aceeasi ameteala ma cuprindeau. Adevarate capcane invizibile plasate ici-colo in oras, intru nimic deosebite de aerul ce le inconjura, ele ma asteptau cu ferocitate sa cad prada atmosferei speciale ce o contineau.
Un pas, un singur pas daca faceam si intram intr-un asemenea „spatiu blestemat", criza venea inevitabil.
Unul din aceste spatii se afla in parcul orasului meu natal - Galati - intr-o poiana mica din capatul unei alei, pe unde nu se plimba niciodata nimeni. Tufisuri de maci si si salcami pitici care o inconjurau se deschideau intr-o singur parte spre peisagiul dezolant al unui camp pustiu. Nu exista loc in lume mai trist si mai parasit. Tacerea se depunea densa pe frunzele prafuite, incaldura statuta a verii. Din cand in cand se auzeau ecourile trompetele de la regimente.
Chemarile acelea prelungi in desert, erau sfasietor de triste... Departe aerul incins de soare tremura vaporos ca aburii transparenti ce plutesc peste un lichid care fierbe. Locul era salbatec si izolat; singuratatea lui parea fara sfarsit.
Acolo simteam mai obositoare caldura zilei si mai greu aerul ce-l respirau. Tufisurile prafuite se prajeau galbene in soare,intr-o atmosfera de desavarsita solitudine. Plutea o senzatie bizara de inutilitate in aceea care exista „undeva in lume", undeva unde eu insumi nimerisem fara rost, intr-o oarecare dupa-amiaza de vara ce n-avea nici ea vreun sens. O dupa-amiaza ce se ratacise haotic in caldura soarelui, printre niste tufisuri ancorate in spatiu „undeva in lume".
No comments:
Post a Comment